Atzu’s Blog

Era o seara tarzie de 25 aprilie. Iar incepuse tata sa ma bata la cap sa scot potaia. Intr-un sfarsit, ma imbrac si ies afara. Dupa ce tip de cateva ori la Nera, ma las purtata de val si incep sa dansez. E foarte dragut sa dansezi afara. Uitasem chiar sa tremur. Spuneam ca imi distrug dintii tremurand.. Potaita deja se infrupta cu minunatele oscioare gasite prin vreun colt de rai al maidanului. Observase ca ma luase valul cu Hot Chip, asa ca profita din plin, dobitoaca. Parca nu ar manca acasa ca o sparta, pentru ca minunatii mei parinti inca se incred in privirea ei nemiloasa. Nu inteleg cum pot fi atat de usor manipulati. Totusi, privirea aia e o arma cat se poate de dibaca si de inteligenta. Chiar admirabila pentru un caine. Insa cainele meu nu este doar un caine. Este un caine trufas si foarte prefacut. Stie comenzile ca pe apa, doar ca le asculta numai cand are vaga impresie ca ii va iesi cate ceva de la mine. Altfel, se face ca nu le intelege. Dealtfel, si daca avem musafiri, se arunca aroganta-n paturica mormaind din ce in ce mai tare. Nu inceteaza decat atunci cand isi aude numele. Daca se vorbeste ceva rau de ea, isi salta capul cu o incredere de sine absolut strigatoare la cer. Desigur, toate aceste trucuri prind la toti cei din jur. Insa nu a ajuns sa mearga si la mine. Nici nu se mai chinuie sa ma convinga, stie ca niciun truc murdar de al ei nu va reusi la mine vreodata.
Intre timp, imi dau si eu seama ca ea mananca, ii mustruluiesc doua peste fundul ala mare si o iau spre casa. Da’ in seara asta chiar n-aveam chef sa merg direct acasa. Nu aveam copii de hranit, case de ingrijit, bani de facut(poate doar rufe de pus la murdare) asa ca eram un om liber. Incep sa ocolesc scoala, imaginandu-mi tot felul de scenarii si crime morbide. Sunt doar prevazatoare, sau asa imi place sa ma numesc. Dar deobicei merg cam departe cu prevederea asta, ca nu-mi dau seama de chestiile neinsemnate dar reale. Sunt doar ultra-prevazatoare, nici impiedicata nici aeriana! .(sau poate un pic din toate trei)
Dupa prima parte a drumului strabatuta, cotesc la dreapta(cred, inca nu sunt sigura cu care mana scriu) si vad o masina. Defapt farurile unei masini, nici macar ochiul meu dibac nu ar fi putu strabate o masina prin bezna aia. O calc frumusel si pornesc mai departe un pic mai repede. Nu de alta dar asa era melodia pe care o ascultam, asa ca mergeam in rimtul ei involuntar. Niciun politist nu ar fi putut sa acuze un civil ca a calcat o masina. Ar fi fost considerat tampit si ar ajunge la azil pentru dementa senila. Dupa ce mai cotesc inca o data, tot la dreapta(cred) asfaltul se transforma in apa. Nici eu nu inteleg cum, dar scot un cubulet din buzunar, il apropii de fundul Nerei si arunc barcuta obtinuta-n lacul noptii. Cand scot si cubuletul pentru vasla si cubuletele pentru haina mea rosie de ploaie asortata cu cizmulitele din plastic si haina galbena a nerei asortata cu palaria,imi dau seama ca sunt absolut cretina si ca nici nu ploua nici nu-i apa pe jos. E doar cimentul pus de alaltaieri si pare apa in bezna aia. Dar hainele de plastic mi s-au parut intotdeauna dragute deci le-am pastrat. Asa ca am coborat din barcuta si am ancorat-o la piciorul nerei. Am inceput dansul ploii, si ca intotdeauna, a mers. A inceput sa ploua, asa ca s-a format intr-un scurt timp un lac foarte dragut. Ne-am bagat in barca si am ajuns pana acasa. Am urcat, ne-am aruncat hainutele de ploaie si am ajuns dandu-ne castane pana in fata usii, unde am dat amandoua o lovitura puternica de cap (sau un zidane, cum ar spune indubitabilul prichee) in tocul usii si ne-am facut fire albe de la varul de pe toc. Normal ca incepand de a 2-a zi ne-am facut probleme ca suntem carunte, dar mama ne-a facut idioate si ne-a pus aspiratorul in cap. Firele albe au disparut, la fel ca tot restul parului, dar noi suntem fericite pentru ca inca suntem vesele si-n floarea varstei.

Sau ma rog, de acum sunt vesele si in floarea varstei doar spiritual…